Am fumat prima ţigară înainte să fi cumpărat-o. În anii 1950, în drum spre o tutungerie, mă pregăteam să intru în lumea celor care au dreptul să fumeze: oamenii mari! Îmi aduc aminte de imensa plăcere de a fi în această postură, asociată cu neplăcerea gustului de tutun.
Câţiva ani mai târziu, tovarăşii mei de ritual mă anunţau cu mândrie că nu se mai puteau lăsa de "feştilă". Pe vremea aceea, nu se folosea cuvântul "dependenţă", ba chiar un sindicat al învăţătorilor revendicase pentru elevi dreptul de a fuma în clasă.
După două generaţii, mitul nu mai are acelaşi discurs: gestul elegant al brichetei care aprinde ţigara nu mai are aceeşi semnificaţie. Nu mai e un ritual de ospitalitate, ci un act de poluare. Frumoasa cutie lăcuită a fumătorului nu mai e oferită cu ocazia zilei de naştere, ci se recomandă plasturele antifumat la modă. Lupta împotriva poluării banale devine un nou indicator al mitului, iar plasturele antifumat este obiectul-martor al acestui fenomen. Totul se desfăşoară ca şi cum ritualul de trecere al primei ţigări ar ceda locul ritualului de dezlegare al plasturelui antifumat. Eram fericiţi când ne intoxicam în grup, însă plasturele antifumat ni-l punem pentru a suferi mai puţin. Otrava ne făcea euforici, iar sănătatea ne întristează. Eram mândri că fumăm prima ţigară în public, iar astăzi, cu ruşine, ne punem plasturele antifumat care ne izolează de ceilalţi. Tutunul era purtătorul unui discurs de mândrie că aparţinem unui grup, în timp ce timbrul de nicotină îngaimă o tristă dorinţă de a fi sănătoşi.
În numeroase culturi, otrava a luat parte la crearea unor evenimente extatice, în timp ce sănătatea guverna existenţe paşnice.
Oare va trebui să descoperim cât de curând o otravă nouă pentru a relansa un mit de apartentenţă?
Boris Cyrulnik, "Plasturele Antifumat"; în Jerome Garcin (coord.), "Noile Mitologii"